Maria Chiorean, „Vălul pictat" de Somerset Maugham (pictat de Maugham, Curran și mulți claustrofili)

Somerset Maugham scrie în spații închise. Proza lui – vie în fiecare personaj creat – e izolată de masa eterogenă a literaturii clasificate, a conceptelor uzate pe alocuri. Iar exilul ei autoimpus se oprește în orice tunel, mină sau cub Rubik în care atât ficțiunea preexistentă, cât și realul pătrund doar picurate. Din igrasia acestor refugii se naște estetica lui Maugham, lipsită cu smerenie și pe ascuns de manșete roase de catifea.

            Vălul pictat, poate cel mai cunoscut roman al scriitorului, continuă Eneida refugierii, începută în Luna și doi bani jumate’ și Ploaia. Kitty Fane, figura centrală a romanului, dobândește independența obsedantă față de familia ei prin căsătoria cu un medic bacteriolog. În urma unei relații adulterine descoperite, e forțată să își urmeze soțul într-o provincie chineză devastate de holeră. Călătoria, contactul direct cu moartea și cu umanitatea sălbăticită, precum și cu o civilizație diametral opusă față de Anglia secolului xx reprezintă însă pentru ea un ritual de trecere spre o personalitate complexă: un Bildungsroman întârziat.

            Ficțiunea lui Maugham se construiește mai alesprin personajele sale. Ele își generează istoria personală, cronotopul complementar, polarizează imaginarul autorului. Mai mult decât orice altă opera a lui Maugham, Vălul pictat crește în jurul eroinei sale. Autorul creează în Kitty Fane o figură feminină memorabilă și expansivă, o Scarlet O’Hara a coloniilor britanice sau o Anna Karenina dialogică. Realismul adoptat de Maugham în construirea personajelor o aduce aproape de “protagonistul viu”, convingător, ce nu părăsește lectorul nici măcar după încheierea lecturii, ci pătrunde pe jumătate în realitate și o remodelează, din aceeași aramă generatoare de adâncimi. Perspectiva narativă nu impune cititorului personalitatea lui Kitty ca decor al lecturii, dar coincide adesea cu punctul ei de vedere – de altfel, spiritul deductiv și înțelegerea instinctivă a celorlalte personaje aparțin autorului, nu păpușii sale. La începutul romanului, ea apare ca o marionetă charismatică a operei lui Maugham, o femeie cinică, logică și fascinantă, cu care lectorul empatizează rușinat. Contrastul dintre cinism și charismă e tocmai amprenta scriitorului, o marcă a maturității scriitoricești prezentă atât în romanele sale, cât și în proza scurtă. În Vălul pictat, superficialitatea lui Kitty e depășită însă printr-o răsturnare radicală a perspectivei: în vecinătatea durerii fizice, a animalității și a morții, relațiile amoroase și convențiile sociale se micșorează, până ce ating mărimi ridicole. Chiar și relația cu Walter, soțul aproape necunoscut, se modifică semnificativ – Kitty încearcă să îl includă și pe el în împăcarea ei cvasi-filozofică, în descoperirea baudelairiană a frumuseții în decădere.

            Prin schimbările radicale și oarecum neașteptate din comportamentul și atitudinea lui Kitty, pasajul de trecere în care ea e plasată frizează uneori artificialul. În spatele maturizării descrise detaliat se ascunde însă o coerență impecabilă, o logică rece și solidă, a lanțurilot cauză-efect. În plus, istoria personală a femeii educate în epoca postvictoriană îndreptățește un ușor romantism în gândire, sufocat oricum cu perseverență de simțul practic și luciditatea personajului. Nici portretul final al protagonistei nu e idealizat; prin relațiile înnoite cu iubitul ei dinaintea călătoriei, Maugham batjocorește parcă profunzimea de caracter pe care el însuși a sugerat-o în paginile precedente. Cititorul e lăsat astfel să oscileze între imaginea unei Kitty Fane sensibile și cea a femeii calculate, crude și ambițioase în ascensiunea socială. Prin Kitty Fane, firului epic îi sunt atribuite sensuri diverse, contradictorii – Maugham creează o figură densă, aproape vizibilă în procesul lecturii.

            Păpușarul nu se mulțumește cu elaborarea unui personaj principal admirabil construit, ci îl înconjoară cu alte marionete veridice.

            Walter Face e văzut mai ales din perspectiva soției sale; portretul lui e astfel conturat prin observațiile protagonistei și prin relația dintre cei doi. Desigur, identitatea bărbatului rămâne palidă în comparație cu cea a lui Kitty, dar prezintă o gamă variată de emoții umane, de la cruzime și ură la o bunătate dostoievskiană, de Mîșkin. Walter Fane e unul dintre personajele puternice ale romanului, deși e oferit lectorului exclusiv prin prisma altor marionete literare. Maugham îi induce pe cititori în încercarea inutilă de a separa realitatea interioară a medicului de personalitatea lui Kitty Fane și îl implică în înstrăinarea de canonic, de rigiditatea categoriilor.

            Waddington, celălalt englez retras în China colonială, e poate cel mai exotic personaj al volumului. Cinismul său de suprafață e dublat de o moralitate personalizată, pe care autorul o folosește ca premisă în rescrierea conceptului de “estetică”, omniprezent în operele sale. Pentru Maugham, frumusețea e un extras anemic din haos, un ceva ininteligibil și, de aceea, relativ. Tocmai în filozofia nonconformistă a scriitorului, în analiza antipatetică și antitezistă a oricărei forme de frumusețe sau etică e îngrămădită originalitatea prozei sale– creativitatea e comprimată în modalitatea voalată de a prezenta reflecțiile și metamorfozele personajelor, în evitarea magistrală a melodramaticului, în scrierea de spații închise.

            Stilul dual al lui Maugham tapetează romanul pe întreg parcursul lui. Limbajul și exprimarea se contractă sau se revarsă în formulări ample în funcție de intenționalitate, într-un mimetism ce servește tipicul fiecărui personaj, și prin el – autenticitatea romanului. Formulele de scriitură devin astfel minimaliste în dialog și narațiune, exploatând în tradiția lui Hemingway simbolistica puternică a unui gest, a unei adresări sau a unui context oarecare (v. coborârea unor obloane străine la moartea lui Walter – aparent nesemnificativă -, sau așezarea haotică a mormintelor chinezești). Dimpotrivă, descrierile sunt vaste și profund subiective, înglobează toate componentele cronotopului ales în personalitatea fluidă a lui Kitty Fane. Locurile comune (“senin ca o inimă de copil”) sunt atenuate prin atribuirea de sens pe care Maugham o integrează în proza lui realistă:  templul straniu observat de Kitty devine nu doar o urmă a unui baroc oriental, o fantezie personală, ci și o reprezentare a idealului de frumusețe al lui Maugham -Frumusețe platoniciană, cavernoasă.

            Deși se concentrează pe dezvoltarea unor tipare psihologice particulare, ce se îndepărtează de banalitatea protagoniștilor exponențiali, Maugham își adună personajele într-o machetă simplificată a societății din coloniile britanice, precum și a identității umane în general. Coloniile din orientul îndepărtat al secolului XX îi apr lui Maugham ca locul ideal pentru echilibrarea supra-eului și sub-eului freudian- nu o echilibrare fericită, a seninătății, ci una mai degrabă tulburătoare și dedublantă. Departe de normele sociale ale Angliei postvictoriene, personajele lui Maugham își pierd stratul adiacent de piele canonică și experimentează o libertate asemănătoare fie cu nepăsarea mult acutizată, fie cu dezorientarea în vid.

            Astfel, sub incidența stratificării psihice, apar Charlie Townsend-lașul megaloman și monologic, Waddington- “le bon sauvage” (J.J.Rousseau), Kitty Fane (cu ale ei straturi abisale) și măicuțele franceze, în care dogma și identitatea proprie conviețuiesc reverențioase una față de alta. Maugham trece cu o ușurință firească de la particular la general, construiește un caleidoscop incomplet, dar fascinant, al imaginarului și al realității.

            Titlul romanului e preluat din poezia lui Shelley -Nu ridicați voi vălul cel pictat- citată la începutul volumului. La fel ca majoritatea nodurilor narative sau de construcție ale cărții, titlul e propus lectorilor ca joc al receptării, deoarece “vălul (...) pe care trăitorii îl botează viață” (Shelley) e polivalent în semnificații. Sunt lansate sugestia că tinerețea lui Kitty a reprezenat o pseudo-viață mediocră, ipoteza că frumuseșea e însăși existența –contradictorie, stridentă, elegantă- ce nu poate fi “ridicată”, e creat un nou focar al imaginii proiectate de figura feminină centrală. Maugham nu oferă o rezolvare a ecuației, ci lasă unul dintre golurile sale strategice, de vânător literar.

            Vălul pictate un spațiu închis de toată frumusețea. Tapițat cu realism, cu preluări sau imaginări neprelucrate și în același timp cu adâncimi nebunești, nu lasă nimic din exteriorul ne-creativ, solid și radical să îi altereze contradicțiile, să i le atenueze, bonom. Atunci când o face, totuși, aduce intrusul în față, îl umilește și îl trimite, didactic, în colșul rușinii. Ca să-și împace conștiința încărcată de Maugham slăbit. Sau ca să nu o ucidă pe a lui Kitty Fane de aramă.

            Romanul a fost ecranizat în 2006, cu Naomi Watts și Edward Norton în rolurile principale. Departe de a fi întru totul fidel cărții, filmul e totuși un concurent redutabil al ei, sau mai degrabă o completare binevenită, ce suplimentează adâncimile haotic așezate ale romanului.

            La fel ca și cartea, filmul e structurat pe o primă jumătate marcată de inserții explicative din istoria personajelor și o a doua, cu un fir narativ liniar. Epicul e și aici coerent, rotund și perfect credibil, se schimbă doar perspectiva asupra relației dintre personajele principale. Astfel, Naomi Watts portretizează o Kitty Fane complexă și expresivă, însă mai mult romantică și sensibilă decât spiritualizată. Transformarea lui Kitty cea livrescă într-o personalitate meditativă și resemnată e înlocuită în varianta cinematografică de prologul și dezvoltarea sacadată a relației amoroase cu Walter. Paradoxal e faptul că ambele abordări (atât cea literară, cât și ecranizarea) nu își pierd niciodată autenticitatea și formează un soi ciudat de androgin demitizat și actualizat cu măiestrie: povestea de dragoste ocolește clișeele holywoodiene și umorul forțat- de fapt, momentele cu încărcătură umoristică sunt simple pauze subtile în realismul și dramatismul bine dozate ce domină atmosfera. Edward Norton (Walter Fane) contribuie și el la crearea unor relații convingătoare între personaje, iar Toby Jones joacă un Waddington veridic.

            E remarcabilă atenția pe care John Curran o acordă secvențelor de “cinema verite” –prezentarea epidemiei de holeră e de un realism impresionant-, precum și detaliilor în filmare. Papucii- încălțămintea lui Kitty,de exemplu, sau a iubiților ei- constituie un motiv ce îsoțește povestea și face trecerea de la prezent la trecut, de la nocturn la diurn, de la o fâșie narativă la alta. Coloana sonoră, apoi, e aleasă cu atenție și nuanțează nu doar emoțiile transmise publicului, ci și conținutul ideatic (Gnossiene a lui Satie declanșează îndrăgostirea și re-îndrăgostirea lui Walter, în timp ce punctul culminant al dramaticului e marcat de cântecul aproape grotesc de liniștit al unui cor de copii).

            John Curran creează una dintre cele mai reușite adaptări din istoria recentă a cinematografiei. Claustrofobia îi e străină.

Sânziana Gădălean: "Tinereţile lui Daniel Abagiu", de Cezar Paul Bădescu

„Tinereţile lui Daniel Abagiu” este un roman biografic, scris de Cezar Paul Bădescu, apărut la editura Polirom. Am citit ediţia a 2-a din colecţia top 10+ o ediţie printată, romanul apărând şi în forma e-book. Volumul are prefaţa scrisă de Mircea Cărtărescu. El face o analiză dură, fără pic de părtinire asupra cărţii, clară şi frumoasă. Romanul avea titlul iniţial „Deloc Literatură”, dar autorul s-a răzgândit pentru că îl considera ipocrit. C.P.Bădescu s-a născut pe 7 august 1968. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. L-a avut ca profesor pe Mircea Cărtărescu. A debutat cu proză scurtă în volumul colectiv „Portret de Familie”, şi autorul include în roman fragmente din prozele sale scurte.

            Cărţii nu-i putem face un rezumat, ea trecând în revistă momente ale adolescenţei lui, fără să respecte cu rigoare un fir epic. Avem prima sa dragoste, primele experienţe legate de fumat, prietenii lui, admiterea la facultatea şi alte experienţe care l-au marcat. Şi care chiar dacă unele  pe moment pare că  nu l-au afectat foarte tare, la momentul scrierii romanului îi apar ca semnficative.

            Daniel,  pe care îl putem considera alteregoul autorului, face parte dintr-o serie de personaje tinere, aflate

Enya Pete, "Jane Eyre" de Charlotte Brontë

După ce am citit romanul ”La răscruce de vânturi”deEmilyBrontë, a cărui recenzie e publicată pe blogul nostru bursucesc, am hotărât să rămân în atmosfera romantică și misterioasă a cărților surorilor Brontë, citind cel mai reușit roman al surorii mai mari, Charlotte Brontë, numit ”Jane Eyre”. Faptul că deja mă împrietenisem cu Emily, al cărei roman l-am savurat astă iarnă,  m-a determinat s-o cunosc și pe Charlotte, așa că am luat de pe raftul bibliotecii noastre cartea ”Jane Eyre”. Exemplarul citit de mine a apărut în anul 1972 la Editura Eminescu, în traducerea lui Paul B. Marian, are 565 de pagini și este împărțit în 38 de capitole. Cartea Charlottei Brontë a mai apărut în limba română  în 2007, la editura Leda, dar și la editurile Corint și Nemira. Editura  Adevărul a publicat în anul 2011 cartea, alături de romanele ”Shirley” și ”Villette”, de aceeași autoare. Considerat unul din cele mai bune romane ale literaturii engleze, ”Jane Eyre” a apărut pentru prima oară în 1847. Cartea e tradusă azi în 30 de limbi , fiind citită, ecranizată și apreciată peste tot.Charlotte Brontë a publicat și sub pseudonimul ”Currer Bell” poezii și proză, iar alături de surorile sale mai mici, Emily și Anne, a realizat proiectul liric comun numit ” Poeme de Currer, Ellis şi Acton Bell”. ”Jane Eyre” rămâne capodopera sa, citită și iubită în întreaga lume.

Acțiunea romanului se petrece într-un castel retras și vechi,  situat într-un peisaj frumos dar singuratic, departe de lume, într-un cadru romantic. Totul e povestit la persoana întâi de către Jane, personajul principal, care trece prin cinci perioade din viață, pline de întâmplări deosebite. Prim etapă e copilăria, petrecută la familia Reed, unde orfana Jane are parte de un tratament cât se poate de urât din partea...

Sânziana Gădălean, "Dama cu camelii" de Alexandre Dumas fiul

Alexandre Dumas fiul a scris un roman romantic, de dragoste, cu totul altfel decât cele de aventuri pe care le-a scris tatăl său. Cartea a apărut în 1848, un an al marilor revoluţii, atins de teribile elanuri romantice. Curentul cultivă imaginaţia şi sensibilitatea, priveşte trecutul istoric cu nostalgie, introduce descrierea naturală în literatură, manifestă interes pentru folclor, introduce personaje din toate mediile sociale, prezintă eroi excepţionali în situaţii excepţionale, promovează o libertate totală a creaţiei şi contribuie la îmbogăţirea limbii literare. După această poveste s-a făcut libretul Traviatei, opera lui Giuseppe Verdi.

Dama cu camelii are caracter autobiografic, fiind un rod al experienţei din viaţa autorului, care era fiul unui scriitor de foileton celebru, şi făcea parte din viaţa mondenă a unui mare oraş. Povestea se desfăşoară în mediul parizian unde

Iulia Magdău, "Artur şi răzbunarea lui Maltazar", de Luc Besson

 

Este uşor să spui „Vreau să citesc o carte”, dar când trebuie să te mobilizezi şi vezi câte cărţi bune sunt, ţi-e mai greu să o alegi pe cea care cu adevărat ţi-ar plăcea. Dar cred că volumul propus de mine va fi pe placul multora. Lumea nouă, palpitantă din carte dorea să pătrundă prin colţurile minţii mele încă din prima clipă. Cartea, nu mai groasă de 188 de pagini, cuprinde cele două lumi (citiţi recenzia „Artur şi Cetatea Interzisă) şi le descrie intenţionat fantastic.

Volumul începe cu imaginea inocentă a unei albine care zburdă prin curte, în timp ce Artur se antrenează din greu. Când primeşte mesajul „Ajutor” scris pe un bob de orez, ştie că minimoşii sunt în pericol. Din păcate, atunci intervine tatăl, îngreunând situaţia: spune că trebuie să plece în acea zi, astfel încât Artur nu mai poate ajunge la minimoşi. Dar evadând din maşină în drum spre casă, s-a întors fugind la bunici, unde, cu ajutoul bango-matasalilor, reuşeşte să

Ana Toşa, "Însemnările prinţesei" de Meg Cabot

Cu singuranță fiecare dintre voi a avut măcar o dată în viață un jurnal sau un caiet  în care să scrie tot ce îi trece prin cap, și cele mai ascunse secrete, pe care nici cea mai buna prietenă nu le-a aflat, un caiet care să te îngrijoreze în momentul în care ai plecat de acasă și îți aduci aminte că l-ai uitat pe birou, la îndemâna oricărui doritor să citească niște secrete noi. Această carte, ÎNSEMNĂRILE PRINȚESEI, este scrisă de către Meg Cabot în anul 2000. Cartea a apărut în România în 2003, la editura Humanitas, tradusă de către Ana-Maria Datcu.

Prima data am auzit de această carte la o prietenă care îmi spunea ca e magică, a ajutat-o să îi placă cititul. Eu personal nu credeam ca există  “carți magice” care te pot face să îți placă să citești. Nu zic că  cititul nu e plăcut și interesant, zic doar că nu  cred în cărți magice. Oricum, am rugat-o să îmi împrumute cartea după ce citisem prezentarea de pe spatele cărții.

Anca Vlas, "Coliba unchiului Tom" de Harriet Beecher Stowe

„Coliba  unchiului Tom” se numără şi astăzi printre cărţile cele mai citite de pe glob. A fost tradusă în 23 de limbi şi autoarea ei poate fi considerată pe drept cuvânt ca una din femeile celebre ale literaturii. Publicarea romanului,
în 1852, a fost un eveniment care a accentuat schimbarea începută în naţiunea americană. „Coliba unchiului Tom” a fost cel mai bine vândut
roman din secolul al-XIX-lea şi a doua cea mai bine vândută carte, după Biblie. A fost tradusă în limba română de Maria Manole pentru mai multe edituri cum ar fi: „Adevărul Holding”, „Casa Cărţii”, „Gramar 2003”, „Editura Universitară”, „Regis”, „Cartex” etc.

Prima dată când am deschis volumul, nu ştiam