Sânziana Gădălean, "Parfumul" de Patrick Süskind

Romanul Parfumul a fost scris de Patrick Süskind, un scriitor german născut într-un sat din Münsing, în Bavaria. Cartea, cu titlul original Das Parfum, a apărut în 1985, iar eu am ediţia din 1993, apărută la editura Univers, în traducerea Gretei Tartler. Am ales această carte pentru că este unul dintre bunele exemple în care cartea este total diferită de film şi pentru că o prietenă de-a mea o avea de citit peste vacanţă. De asemenea, cartea stătea, necitită, în biblioteca mea de ceva vreme.

În Franţa secolului al XVIII-lea se naşte un bastard...
într-o piaţă infectă. Numele său va fi Jean-Baptiste Grenouille. El se naşte sub o tarabă de peşte, alături de o grămadă de capete de peşte. „Mama” sa are intenţia de a-l abandona, la fel ca pe ceilalţi copii născuţi până atunci. Cu toate planurile „mamei”, de sub tarabă el scoate un scâncet, iar femeia ajunge cu capul tăiat, pedepsită de către oameni şi justiţie. Este dat spre îngrijire la mai multe bone, însă niciuna nu vrea să-l ţină mai mult decât câteva zile, motivând că este prea lacom. Ajunge la mănăstirea Saint-Merri din Rue Saint Martin, iar stareţul îl dă în grijă bonei Jean-Russie. După câteva săptămâni, ea îl dă înapoi preotului motivând că e necuratul în copil, că nu are mirosul specific unui copil. Stareţul, Pater Terrier, îl acceptă, dar, la rândul său, îl duce la un orfelinatul Madamei Gaillard, pentru motivul că copilul îi provoacă silă de sine. Acolo îşi dezvoltă fantasticul simţ al mirosului. Madame Gaillard îl vinde unui tăbăcar pe nume Grimal. Acolo, la tăbăcar, este un exemplu de strădanie, răbdare şi docilitate şi câştigă încrederea meşterului. Pe 1 septembire 1753, excepţionalul nas al lui Jean-Baptiste simte ceva nou, ceva diferit de mirosul obişnuit al Parisului şi al tăbăcăriei.


Pe stradă întâlneşte o fată de numai 13 ani cu un coş cu corcoduşe, dar nu corcoduşele îl atrag, ci mirosul îmbătător al fetei. O urmăreşte, iar când ajung pe Rue de Marais o omoară din greşeală, îmbătat de mirosul ei. Ajunge ucenic la un parfumier de mult uitat, Baldini. Grenouille creează mai multe parfumuri pentru el şi îi aduce faima la loc, chiar dublându-i-o, însă marea sa dorinţă este să capteze frumuseţea mirosurilor simţite numai de el. Se îmbolnăveşte din cauza faptului că distilarea nu poate să îi satisfacă dorinţa şi, după ce îi lasă o carte cu şase sute de reţete parfumierului, porneşte cu acte de calfă către celebrul oraş Grasse. Ajunge aici cu o întârziere cam de şapte ani, timp în care locuieşte într-o peşteră unde se îndepărtează de umanitate şi realizează că el, de fapt, nu are miros propriu. După această cruntă conştientizare porneşte din nou spre Grasse. Ajunge la marchizul Taillade-Espinasse, care îl consideră intoxicat cu un fluidum letale. Rămâne la marchiz pentru „vindecare”şi pentru ca acesta să-şi dovedească teoria. Acolo creează parfumuri care să îl facă acceptat de ceilalţi, el fiind mereu un dispreţuit, un ignorat. În final, ajunge la destinaţie unde învaţă tehnica de conservare enfleurage, la madame Arnulfi şi la ucenicul Druot, viitor soţ al văduvei Arnulfi. Acum şi aici îşi începe crimele – ucide 26 de fete - pentru crearea parfumului din mirosul corpului acestor fete virgine, care au arome speciale, toate acestea pentru a susţine nota supremă şi specială, Laura Richis. Aici mă opresc pentru a lăsa viitorului cititor suspansul necesar.

          Personajul principal, Grenouille, este construit cu trăsături de caracter bine conturate. Numele său, în traducere, este Ioan Botezătorul, un nume comun în Franţa. Asta arată că el, pentru ceilalţi, este un nimeni. Jean-Baptiste este amoral, în acest sens el nesimţindu-se vinovat de moartea celor 26 de fete şi neavând conştiinţă de fapt de nici o acţiune de a sa. Petrece şapte ani într-o peşteră, hrănindu-se cu muşchi şi bând apă care curgea pe un perete, însă el se retrage în acea peşteră pentru a scăpa de oamenii care mereu au vrut să scape de el. În carte, el este numit „căpuşa Grenouille”, pentru a accentua ideea că el, pentru ceilalţi, era doar o piedică. De asemenea, el este un personaj care nu primeşte afecţiune şi nu dă afecţiune. Cu toate astea, este foarte atent în munca sa. 

Metoda prin care capta mirosul e zguduitoare: le omora pe fete, le trăgea într-un loc retras pentru a-şi putea desfăşura liniştit acţiunea, le tăia tot părul, apoi pe pânza unsă cu seu de oaie purificat le împacheta total şi aştepta o perioadă destul de lungă, apoi aduna tot seul de pe pânză şi cel rămas pe corpul fetei într-o găleată, amesteca seul cu alcool, îl distila şi obţinea o esenţă de câţiva mililitri. Oamenii nu îl observă şi nu îl înţeleg, din această cauză el îşi face parfumuri ca să fie observat, să fie băgat în seamă, să primească afecţiunea de care a fost privat încă de la naştere. El este asemenea unui pseudo-alchimist, aidoma unui colecţionar bizar. Nimeni nu îl înţelege, nu-i înţelege dorinţa sa de afecţiune, de umanitate. De asemenea, este un personaj tăcut şi interiorizat care nu vorbeşte mult, dar gândeşte profund, chiar dacă el este învăţat că este un prostovan, detestat de toţi.

Personajul este complex şi cu toate acestea este un geniu care nu are educaţie şi cultură ca toate celelalte genii, dar are o memorie olfactivă extraordinară, amintindu-şi chiar de primele mirosuri care le-a simţit de la naştere. Autorul a construit personajul exact aşa cum a construit personajul său parfumul, susţinut de celelalte note, respectiv personaje. Personalitatea personajului nostru este susţinută de toate celelalte, el fiind cel care rămâne asemenea notei principale a unui parfum, cel care rezistă de la început la sfârşit.

          Titlul poate fi simplu explicat prin faptul că toată povestea se învârte în jurul „creaţiei” lui Jean-Baptiste. Însă poate să se refere şi la lipsa de miros propriu a personajului cu un „nas” extraordinar. De asemenea, dacă stăm să ne gândim, parfumul e ceva plăcut, ce ne atrage şi care este considerat de mare fineţe, asta ar fi exact opusul a ce ne descrie cartea ca fiind mediul lui Grenouille „Străzile trăsneau a gunoi şi bălegar...”

Este de remarcat, adică mi-a plăcut, metoda inedită de narare, mi-a plăcut personajul Grenouille şi mi-a plăcut metoda de descriere destul de liberă, dar nu vulgară. Mi-a plăcut şi metoda care face să nu existe personaj bun şi rău, ci doar oameni tipici secolului desfăşurării acţiunii povestirii. Cartea aceasta nu ne prezintă o povestire tipică. Personajul nu e frumos, dimpotrivă, e chiar urât, beteag de un picior, are sifilis moştenit de la „maică-sa”, urme de la alte boli suferite şi cicatrici. Singurele personaje care poate fi numite frumoase sunt: Laura Richis şi celelalte fete omorâte, care sunt aproximativ inexistente ca prezenţă în replici, iar mirosul lor unic e cel care le alcătuieşte personalitatea şi ne face să deducem că au ceva special. Îmi place metoda în care autorul descrie caracterul uman şi degradarea omului. Mi-a plăcut şi deznodământul, care nu este unul chiar fericit, deşi ar fi putut fi.

Mi-ar fi plăcut să ştiu mai multe despre Laura Richis şi despre fetele ucise de Grenouille , numai atâta reproşez cărţii, că am aflat cam puţin despre ele. Recomand cartea celor care vor o lectură serioasă, o recomand cu căldură oricărei persoane deschisă la nou şi care nu se scârbeşte din orice. Nu recomand cartea celor care vor numai lecturi uşoare (nu îi condamn deloc, dar nu vor aprecia cartea), o recomand şi celor care au o experienţă un pic mai mare în ale cititului, pentru că această carte are un substrat emoţional puternic şi este, cred eu, deosebit de profundă. Sunt sigură că, celor care le-a plăcut De veghe în lanul de secară, nu numai pentru episodul Sunny, şi au înţeles-o, vor avea o satisfacţie deosebită când vor citi Parfumul.