Somerset Maugham scrie
în spații închise. Proza lui – vie în fiecare personaj creat – e izolată de
masa eterogenă a literaturii clasificate, a conceptelor uzate pe alocuri. Iar exilul
ei autoimpus se oprește în orice tunel, mină sau cub Rubik în care atât
ficțiunea preexistentă, cât și realul pătrund doar picurate. Din igrasia
acestor refugii se naște estetica lui Maugham, lipsită cu smerenie și pe ascuns
de manșete roase de catifea.
Vălul pictat, poate cel mai cunoscut roman al scriitorului, continuă
Eneida refugierii, începută în Luna și doi bani jumate’ și Ploaia.
Kitty Fane, figura centrală a romanului, dobândește independența obsedantă față
de familia ei prin căsătoria cu un medic bacteriolog. În urma unei relații
adulterine descoperite, e forțată să își urmeze soțul într-o provincie chineză
devastate de holeră. Călătoria, contactul direct cu moartea și cu umanitatea
sălbăticită, precum și cu o civilizație diametral opusă față de Anglia
secolului xx reprezintă însă pentru ea un ritual de trecere spre o
personalitate complexă: un Bildungsroman întârziat.
Ficțiunea lui Maugham se
construiește mai alesprin personajele sale. Ele își generează istoria
personală, cronotopul complementar, polarizează imaginarul autorului. Mai mult
decât orice altă opera a lui Maugham, Vălul pictat crește în jurul eroinei
sale. Autorul creează în Kitty Fane o figură feminină memorabilă și expansivă,
o Scarlet O’Hara a coloniilor britanice sau o Anna Karenina dialogică.
Realismul adoptat de Maugham în construirea personajelor o aduce aproape de
“protagonistul viu”, convingător, ce nu părăsește lectorul nici măcar după
încheierea lecturii, ci pătrunde pe jumătate în realitate și o remodelează, din
aceeași aramă generatoare de adâncimi. Perspectiva narativă nu impune
cititorului personalitatea lui Kitty ca decor al lecturii, dar coincide adesea
cu punctul ei de vedere – de altfel, spiritul deductiv și înțelegerea
instinctivă a celorlalte personaje aparțin autorului, nu păpușii sale. La
începutul romanului, ea apare ca o marionetă charismatică a operei lui Maugham,
o femeie cinică, logică și fascinantă, cu care lectorul empatizează rușinat.
Contrastul dintre cinism și charismă e tocmai amprenta scriitorului, o marcă a
maturității scriitoricești prezentă atât în romanele sale, cât și în proza
scurtă. În Vălul pictat, superficialitatea lui Kitty e depășită însă printr-o
răsturnare radicală a perspectivei: în vecinătatea durerii fizice, a
animalității și a morții, relațiile amoroase și convențiile sociale se
micșorează, până ce ating mărimi ridicole. Chiar și relația cu Walter, soțul
aproape necunoscut, se modifică semnificativ – Kitty încearcă să îl includă și
pe el în împăcarea ei cvasi-filozofică, în descoperirea baudelairiană a
frumuseții în decădere.
Prin schimbările radicale
și oarecum neașteptate din comportamentul și atitudinea lui Kitty, pasajul de
trecere în care ea e plasată frizează uneori artificialul. În spatele
maturizării descrise detaliat se ascunde însă o coerență impecabilă, o logică
rece și solidă, a lanțurilot cauză-efect. În plus, istoria personală a femeii
educate în epoca postvictoriană îndreptățește un ușor romantism în gândire,
sufocat oricum cu perseverență de simțul practic și luciditatea personajului.
Nici portretul final al protagonistei nu e idealizat; prin relațiile înnoite cu
iubitul ei dinaintea călătoriei, Maugham batjocorește parcă profunzimea de
caracter pe care el însuși a sugerat-o în paginile precedente. Cititorul e
lăsat astfel să oscileze între imaginea unei Kitty Fane sensibile și cea a
femeii calculate, crude și ambițioase în ascensiunea socială. Prin Kitty Fane,
firului epic îi sunt atribuite sensuri diverse, contradictorii – Maugham
creează o figură densă, aproape vizibilă în procesul lecturii.
Păpușarul nu se
mulțumește cu elaborarea unui personaj principal admirabil construit, ci îl
înconjoară cu alte marionete veridice.
Walter Face e văzut mai
ales din perspectiva soției sale; portretul lui e astfel conturat prin
observațiile protagonistei și prin relația dintre cei doi. Desigur, identitatea
bărbatului rămâne palidă în comparație cu cea a lui Kitty, dar prezintă o gamă
variată de emoții umane, de la cruzime și ură la o bunătate dostoievskiană, de
Mîșkin. Walter Fane e unul dintre personajele puternice ale romanului, deși e
oferit lectorului exclusiv prin prisma altor marionete literare. Maugham îi
induce pe cititori în încercarea inutilă de a separa realitatea interioară a
medicului de personalitatea lui Kitty Fane și îl implică în înstrăinarea de
canonic, de rigiditatea categoriilor.
Waddington, celălalt
englez retras în China colonială, e poate cel mai exotic personaj al volumului.
Cinismul său de suprafață e dublat de o moralitate personalizată, pe care
autorul o folosește ca premisă în rescrierea conceptului de “estetică”,
omniprezent în operele sale. Pentru Maugham, frumusețea e un extras anemic din
haos, un ceva ininteligibil și, de aceea, relativ. Tocmai în filozofia
nonconformistă a scriitorului, în analiza antipatetică și antitezistă a
oricărei forme de frumusețe sau etică e îngrămădită originalitatea prozei sale–
creativitatea e comprimată în modalitatea voalată de a prezenta reflecțiile și
metamorfozele personajelor, în evitarea magistrală a melodramaticului, în
scrierea de spații închise.
Stilul dual al lui
Maugham tapetează romanul pe întreg parcursul lui. Limbajul și exprimarea se
contractă sau se revarsă în formulări ample în funcție de intenționalitate, într-un
mimetism ce servește tipicul fiecărui personaj, și prin el – autenticitatea
romanului. Formulele de scriitură devin astfel minimaliste în dialog și
narațiune, exploatând în tradiția lui Hemingway simbolistica puternică a unui
gest, a unei adresări sau a unui context oarecare (v. coborârea unor obloane
străine la moartea lui Walter – aparent nesemnificativă -, sau așezarea haotică
a mormintelor chinezești). Dimpotrivă, descrierile sunt vaste și profund
subiective, înglobează toate componentele cronotopului ales în personalitatea
fluidă a lui Kitty Fane. Locurile comune (“senin ca o inimă de copil”) sunt
atenuate prin atribuirea de sens pe care Maugham o integrează în proza lui
realistă: templul straniu observat de
Kitty devine nu doar o urmă a unui baroc oriental, o fantezie
personală, ci și o reprezentare a idealului de frumusețe al lui Maugham
-Frumusețe platoniciană, cavernoasă.
Deși se concentrează pe
dezvoltarea unor tipare psihologice particulare, ce se îndepărtează de
banalitatea protagoniștilor exponențiali, Maugham își adună personajele într-o
machetă simplificată a societății din coloniile britanice, precum și a
identității umane în general. Coloniile din orientul îndepărtat al secolului XX
îi apr lui Maugham ca locul ideal pentru echilibrarea supra-eului și sub-eului
freudian- nu o echilibrare fericită, a seninătății, ci una mai degrabă
tulburătoare și dedublantă. Departe de normele sociale ale Angliei postvictoriene,
personajele lui Maugham își pierd stratul adiacent de piele canonică și experimentează
o libertate asemănătoare fie cu nepăsarea mult acutizată, fie cu dezorientarea
în vid.
Astfel, sub incidența
stratificării psihice, apar Charlie Townsend-lașul megaloman și monologic,
Waddington- “le bon
sauvage” (J.J.Rousseau), Kitty Fane (cu ale
ei straturi abisale) și măicuțele franceze, în care dogma și identitatea
proprie conviețuiesc reverențioase una față de alta. Maugham trece cu o
ușurință firească de la particular la general, construiește un caleidoscop
incomplet, dar fascinant, al imaginarului și al realității.
Titlul romanului e
preluat din poezia lui Shelley -Nu ridicați voi vălul cel pictat- citată
la începutul volumului. La fel ca majoritatea nodurilor narative sau de
construcție ale cărții, titlul e propus lectorilor ca joc al receptării,
deoarece “vălul (...) pe care trăitorii îl botează viață” (Shelley) e polivalent în semnificații. Sunt lansate
sugestia că tinerețea lui Kitty a reprezenat o pseudo-viață mediocră, ipoteza
că frumuseșea e însăși existența –contradictorie, stridentă, elegantă- ce nu
poate fi “ridicată”,
e creat un nou focar al imaginii proiectate de figura feminină centrală.
Maugham nu oferă o rezolvare a ecuației, ci lasă unul dintre golurile sale
strategice, de vânător literar.
Vălul
pictate un spațiu
închis de toată frumusețea. Tapițat cu realism, cu preluări sau imaginări
neprelucrate și în același timp cu adâncimi nebunești, nu lasă nimic din
exteriorul ne-creativ, solid și radical să îi altereze contradicțiile, să i le
atenueze, bonom. Atunci când o face, totuși, aduce intrusul în față, îl
umilește și îl trimite, didactic, în colșul rușinii. Ca să-și împace conștiința
încărcată de Maugham slăbit. Sau ca să nu o ucidă pe a lui Kitty Fane de aramă.
Romanul a
fost ecranizat în 2006, cu Naomi Watts
și Edward Norton în rolurile principale. Departe de a fi întru totul fidel
cărții, filmul e totuși un concurent redutabil al ei, sau mai degrabă o
completare binevenită, ce suplimentează adâncimile haotic așezate ale romanului.
La fel ca și cartea,
filmul e structurat pe o primă jumătate marcată de inserții explicative din
istoria personajelor și o a doua, cu un fir narativ liniar. Epicul e și aici
coerent, rotund și perfect credibil, se schimbă doar perspectiva asupra
relației dintre personajele principale. Astfel, Naomi Watts portretizează o
Kitty Fane complexă și expresivă, însă mai mult romantică și sensibilă decât
spiritualizată. Transformarea lui Kitty cea livrescă într-o personalitate
meditativă și resemnată e înlocuită în varianta cinematografică de prologul și
dezvoltarea sacadată a relației amoroase cu Walter. Paradoxal e faptul că
ambele abordări (atât cea literară, cât și ecranizarea) nu își pierd niciodată
autenticitatea și formează un soi ciudat de androgin demitizat și actualizat cu
măiestrie: povestea de dragoste ocolește clișeele holywoodiene și umorul
forțat- de fapt, momentele cu încărcătură umoristică sunt simple pauze subtile
în realismul și dramatismul bine dozate ce domină atmosfera. Edward Norton
(Walter Fane) contribuie și el la crearea unor relații convingătoare între
personaje, iar Toby Jones joacă un Waddington veridic.
E remarcabilă atenția pe
care John Curran o acordă secvențelor de “cinema verite” –prezentarea
epidemiei de holeră e de un realism impresionant-, precum și detaliilor în
filmare. Papucii- încălțămintea lui Kitty,de exemplu, sau a iubiților ei-
constituie un motiv ce îsoțește povestea și face trecerea de la prezent la
trecut, de la nocturn la diurn, de la o fâșie narativă la alta. Coloana sonoră,
apoi, e aleasă cu atenție și nuanțează nu doar emoțiile transmise publicului,
ci și conținutul ideatic (Gnossiene a lui Satie declanșează îndrăgostirea și
re-îndrăgostirea lui Walter, în timp ce punctul culminant al dramaticului e
marcat de cântecul aproape grotesc de liniștit al unui cor de copii).
John Curran creează una
dintre cele mai reușite adaptări din istoria recentă a cinematografiei.
Claustrofobia îi e străină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu