bursuc

bursuc

joi, 24 noiembrie 2011

Nona Pop - De ce Salinger?

Nona Pop - De ce Salinger?

De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger a fost publicat prima dată în 1945. În 2011, Editura Polirom a tipărit cea de-a patra ediție tradusă de Cristian Ionescu. Încă o ediție în limba română a fost tipărită în 2005, de către aceeași editură, ceea ce arată interesul deosebit al publicului pentru această carte.
Prozatorul secolului XX, Jerome David Salinger s-a mai remarcat prin cărți precum Franny și Zooey sau Dulgheri, înălțați grinda acoperișului și Seymour: o prezentare. Salinger s-a născut la New York pe data de 1 ianuarie 1919. La liceu a publicat două episoade din ceea ce urma să devină De veghe în lanul de secară. Majoritatea poveștilor sale au fost făcute publice în revista The Newyorker. Salinger a fost unul dintre cei mai discreți scriitori contemporani: nu există...
interviuri sau portrete ale sale. Acest lucru subliniază ideea cărții, și anume disprețul lui față de snobi. Autorul s-a silit mereu să rămână în umbră pentru a nu deveni la fel cu cei pe care îi disprețuia. S-a stins din viață la vârsta înaintată de 91 de ani, pe 27 ianuarie 2010. Totuși, el a rămas faimos prin cărțile lui.
Este autorul unei cărți care a impresionat generații întregi de adolescenți, scoțându-l din anonimat. Astfel, în zilele noastre a devenit imposibil să nu auzi sau să nu citești cuvinte de laudă la adresa lui. Tocmai această apreciere unanimă m-a convins să citesc cartea în primul rând. Romanul a mai apărut apoi și ca o lectură obligatorie la cercul nostru de lectură, unde am purtat deja multe discuții pe baza ei.
Holden Caulfield este un adolescent rebel, care tocmai a fost dat afară de la Pencey, o școală cu pretenții. Lumea falsă și colegii prefăcuți de la școală sunt de neînțeles pentru el, așa că se hotărăște să se întoarcă acasă la New York. Își dă însă seama că părinții lui ar fi foarte supărați dacă ar apărea pe nepusă-masă. De aceea decide să aștepte la New York până ce școala îi va anunța despre exmatricularea lui. Un moment crucial este întâlnirea cu mama unui coleg, căreia îi povestește vrute și nevrute despre fiul ei și despre școală. Atunci își dă seama pentru prima dată că nu este cu nimic mai bun decât alți mincinoși. Se cazează la un hotel plin de personaje ciudate. Cu cei câțiva bani intră într-un bar, unde întâlnește trei fete venite la „vânătoare” de oameni faimoși. Mai cutreieră un bar frecventat de fratele său D.B., despre care aflăm că este scenarist aspirant la Hollywood, însă se întoarce plictisit la hotel. Aici, liftierul îi face legătura cu o prostituată. Deprimat și dorindu-și un partener de conversație, Holden acceptă, însă fata nu-l înțelege pe adolescentul căruia i se opune întreaga lume. O plătește sperând că va scăpa de ea, dar este tras pe sfoară și agresat de către liftier. A doua zi este la fel de încărcată emoțional: își revede o veche prietenă cu care se ceartă, intră pe furiș la el acasă și își vede sora iubită, fuge înainte să vină părinții, cu câțiva bani dăruiți de Phoebe. Revederea unui profesor stimat se sfârșește dezamăgitor când acesta pare că vrea să profite de el. La reîntâlnirea surorii Phoebe în ziua următoare, îi mărturisește acesteia că vrea să plece în lume. Totuși, când vede fericirea inocentă a micuței Phoebe, își dă seama că viața are felul ei de a echilibra lucrurile.
Ceea ce șochează este că Holden povestește toate acestea din cabinetul unui psihiatru, ceea ce înseamnă că personajul este în prezent internat la spitalul de nebuni și că povestea lui este de fapt o amintire. Faptul că autorul preferă să nu ne destăinuie explicit sfârșitul dă cititorului o temă de meditație.
Putem să spunem că Salinger se remarcă prin personajele foarte bine construite. Acestea se disting printr-o caracteristică vitală pentru personajele bune, și anume asemănarea cu persoane reale. Toate personajele alcătuiesc un tablou al vieții. Spre exemplu, Phoebe exprimă puritatea copilăriei și totodată portița pe care el evadează din lumea fără sens a adulților. Apoi, mai sunt Ackley și Stradlater, genul de oameni pe care nu-i suporți, dar cu care te împrietenești pentru că ești mereu împreună cu ei la școală. Mie mi-a plăcut în mod special personajul prietenei Jane Gallagher. Mi se pare foarte interesant că m-am putut atașa de un personaj care „nu face” mare lucru în roman, ci apare doar în poveștile lui Holden. Autorul construiește mai multe fire în ideea întâlnirii dintre cei doi, astfel încât cititorul așteaptă cu sufletul la gură un punct culminant inexistent. Cred că admirația mea față de Jane vine și din libertatea cititorului de a-și imagina mai multe decât descoperă scrise în carte.
Titlul cărții este cu totul special și te pune pe gânduri, deoarece nu pare să aibă legături cu conținutul. Totuși, la un moment dat, autorul comentează acest titlu. Este vorba despre momentul în care Phoebe își ia fratele la rost gândindu-se că își irosește viitorul. Holden îi răspunde că ar vrea să stea mereu de veghe în lanul de secară în care se joacă niște copii lângă o prăpastie. Rolul lui Holden ar fi de a-i feri de prăpastie, dar și de a-i lăsa să se bucure cât mai mult de joaca lor. De fapt, el nu poate salva pe nimeni, nici măcar pe sine. Prăpastia este un simbol al maturizării. Copiii nu pot fi feriți de această primejdie, așa cum nu pot fi feriți de a crește sau de a-și pierde puritatea.
Consider că această carte îl ajută pe Salinger să se regăsească și, mai mult, să lase generațiilor viitoare o carte care să ajute la salvarea adevărului, purității și a fericirii. Cel mai mult am apreciat faptul că lectura este ușoară, pentru că ai de citit despre adolescenți asemenea ție. Deși nu m-am regăsit în personajul principal, pot spune că m-am regăsit în multe frânturi. J. D. Salinger surprinde o gamă foarte bogată de sentimente într-un mod și într-un discurs foarte simplu. În schimb, nu mi-a plăcut felul excesiv în care Holden judecă persoanele mai în vârstă, evidențiindu-le defectele fizice și psihice. În rest, consider că această carte este bine construită. O recomand spre lectură deoarece în final îți deschide ochii către o lume pe care adolescentul o vede în negru, când ea are atâtea culori de oferit.

8 comentarii:

Iulia Magdau spunea...

Ii absolut geniala recenzia...superb Nonuta draga!:*

maria c. spunea...

Bravo, Nona! O adevarata opera de bursuc!

Enya spunea...

Draga Nona, aici e o… bursurecenzie de nota zece. Felicitari!:)

Darius spunea...

Bravo Nona, ai scris frumos, nu ma mir de ce e primul..;)

sanziana spunea...

Intrebarea este cum iesim din lanul de secara ca parem niste bursuci imbuibati cu seminte de lectura uitati acolo ,desi putem spune ca toamna asta a fost cea in care ne-a iesit o munca impreuna de toata isprava.

Nona Pop spunea...

Draga Sanzi,
(Ca sa iti raspund la intrebare cu o alta intrebare): Vrem sa iesim din lanul de secara? Oricum, multumesc pentru comentariu.

ovidiupecican spunea...

Felicitari, Salinger e si printre preferatii mei.

Bursuteca spunea...

Mulţumim, domnule profesor, Ovidiu Pecican e şi printre preferaţii noştri.