Când
spunem Dickens ne gândim involuntar la faimoasele lui romane, David
Copperfield sau Oliver Twist. Printre cele mai importante lucrări
ale sale se află însă și Marile speranțe, volum ce înfățișează o cu
totul altă latură a operei dickensiene. Romanul apărut în 1861, inițial sub
forma unor foiletoane săptămânale în revista ,,All the Year Round”, a cunoscut
un succes neașteptat printre cititori. În cei 150 de ani ce au trecut de la
prima publicare, cartea a apărut în numeroase ediții în limba română. O nouă
traducere este accesibilă din anul 2008 la editura Corint – Leda Clasic.
Sincer, nu prea știu
de ce am început să citesc Marile speranțe. Cea mai convenabilă variantă
pentru egoul meu este
curiozitatea pe care am manifestat-o pentru clasici (greu de
crezut și pentru mine). Probabil a fost doar o întâmplare. Una fericită,
deoarece am fost surprinsă de tema actuală și stilul narativ modern al unei
cărți destul de bătrâne pentru a-mi fi stră-străbunică...
Romanul
prezintă povestea lui Phillip Pirrip (Pip), un ucenic modest de fierar, ce
locuiește într-un sat izolat împreună cu sora lui și soțul acesteia, Joe.
Acțiunea volumului începe cu o întâmplare aparent nesemnificativă din copilăria
băiatului: întâlnirea în mlaștină cu un pușcăriaș evadat pe care îl ajută.
Aventura este uitată de Pip odată cu maturizarea sa. Copilul, devenit un tânăr
naiv, începe să viziteze o bătrână din orașul învecinat și se îndrăgostește
iremediabil de fiica ei adoptivă. Într-o seară plicticoasă, destinul său ia o
întorsătură uimitoare, când află că este moștenitorul unei averi uriașe. Deși
binefăcătorul rămâne un mister pentru el, Pip este convins că e protejatul
vecinei sale bătrâne, domnișoara Havisham. Pleacă la Londra, unde este educat
de vărul femeii și are același avocat ca și ea. Tânărul vede viitorul său
strălucit ca pe o certitudine: nu se îndoiește de identitatea misteriosului
protector și o consideră pe Estella, fiica domnișoarei Havisham, soția lui
viitoare promisă din copilărie. Singura lui suferință este reprezentată de
indiferența fetei și disprețul ei față de originea lui simplă. O vizită tratată
inițial cu dispreț îi va schimba însă definitiv speranțele de viitor. La
reședința sa din Londra sosește un oaspete, în care Pip îl recunoaște pe
evadatul din mlaștină. Spre disperarea proaspătului nostru gentleman, bărbatul
se dovedește a fi chiar binefăcătorul său, iar visele de a urca pe scara socială
îi sunt spulberate.
Ultima
aventură povestită este încercarea eșuată de a-l salva pe fostul deținut. Cei
doi încearcă să fugă din Anglia, dar bărbatul este prins de poliție înainte de
a părăsi țara. Pip rămâne astfel fără protector și lipsit de avere. Finalul
cărții are totuși o notă optimistă. Tânărul și Estella se întâlnesc pe
proprietatea domnișoarei Havisham. Sentimentele fetei par să se fi schimbat,
iar o fărâmă de speranță apare pentru viitorul lor împreună. Dacă romanele
scrise de Dickens în tinerețea sa prezentau povestiri înduioșătoare, cu
finaluri fericite, în Marile speranțe este descris un peisaj sumbru:
personajul principal este lăsat fără milă în mâna sorții, pentru a se izbi de
toate obstacolele ce apar în calea lui. De altfel, aceeași atmosferă
caracterizată prin deznădejde se întâlnește și în ,,Timpuri grele”, volum
apărut cu doar câțiva ani înainte.
De ce a
avut oare loc această schimbare în opera lui Dickens? Din cauza unui capriciu
de vedetă, sau poate pentru a atrage publicul cititor? Nu. Adevărul este că
romancierul trecea printr-o perioadă mai întunecată a vieții sale: se
despărțise de soția lui cu puțin timp înainte și era pe deasupra dezamăgit de
starea societății engleze. Mai mult, se afla într-o criză acută de inspirație (ultimele
lui publicații, Micuța Dorit și Povestea a două orașe nu
avuseseră succesul așteptat). Este puțin cunoscut faptul că finalul pe care îl
citim astăzi în Marile speranțe nu este cel programat de Dickens. Când a
început să scrie opera, autorul nu dorea să creeze un roman, ci o povestire.
Probabil că situația financiară l-a obligat să transforme micul articol de
revistă într-o lucrare de proporții. În plus, sfârșitul publicat inițial în
,,All the Year Round” era unul dramatic. Aventurile tinerilor atât de îndrăgiți
de marele public se terminau tragic și dezamăgitor, fără a le lăsa vreo
consolare. Romancierul a acceptat schimbarea încheierii la îndemnul unui
prieten, care a susținut că finalul trist este nedrept atât cu personajele, cât
și cu cititorii.
Titlul
pare să dezvăluie tema cărții, dar constituie o capcană veritabilă pentru
cititori. La prima vedere, și chiar după câteva capitole, suntem tentați să
credem că volumul spune doar povestea unui băietan devenit gentleman peste
noapte. Surpriza adusă de schimbarea norocului în aventura personajului ne
descoperă însă adevărata semnificație a celor două cuvinte promițătoare: o
ironie amară. Un joc de cuvinte menit să ia în râs iluziile și naivitatea lui
Pip, îndulcit doar de zâmbetul trist și compătimitor al cititorului. Tema
volumului este ușor de identificat: dezavantajele averii. Personajele și
poveștile lor sunt argumente aduse de Dickens pentru a demonstra că banii nu
aduc fericirea: satul izolat, disprețuit inițial de Pip pentru traiul modest și
perspectivele înguste pe care i le oferea, devine un paradis pierdut. Prietenia
sinceră a lui Joe, fierarul naiv, este de neprețuit în comparație cu orice
moștenire fabuloasă. Toate detaliile vieții sărăcăcioase îi aduc în final
băiatului mai multă bucurie și liniște decât orice rang social.
Dickens a
reușit să facă din protagoniștii romanului său figuri tulburătoare prin
frământările și deziluziile lor, surprinzătoare prin personalități
contrastante. Pip este un personaj greu de încadrat într-un tip uman, datorită
schimbărilor ce au loc în firea sa de-a lungul acțiunii. Am putea spune că
reprezintă modelul tânărului visător și în același timp pe cel al omului
înțelept și responsabil. Tocmai personalitatea cu mai multe fețe a personajului
îl face pe Dickens un reprezentant al realismului. Pip trece printr-un proces
de maturizare, un proces inițiativ în... realitate, ce are loc printr-o
cunoaștere dură a stării sale adevărate. Naivitatea și îngâmfarea viselor sale,
ambele caracteristice tânărului neînțelept, fac din băiatul cu “mari speranțe”
o pradă ușoară pentru replicile imprevizibile ale destinului. Și amplifică
suferința ulterioară. Deși pare să treacă printr-o schimbare subită, momentul
de maximă tensiune în care tânărul Icar află identitatea protectorului său este
urmat de reflecții și frământări ample: o căutare a idealurilor, a valorilor
importante, adevărate lupte între superficialitate și virtute. Motivul
așteptărilor neîmplinite ce duc la maturizare este prezent și în alte opere.
Astfel, Pip are o poveste asemănătoare cu cea a Mariannei din Rațiune și
simțire de Jane Austen. Pentru amândoi, așteptarea viitorului visat aduce
orgoliu și nerecunoștință față de adevărații lor prieteni, defecte detestate
înainte. La polul opus, dezamăgirile dureroase îi transformă în persoane
modeste și înțelepte. Paradoxal, speranțele de prosperitate și averea produc
degradarea conștiinței și a valorilor, în timp ce prăbușirea nădejdilor se
dovedește a fi utilă pentru cei doi. Ar fi nedrept față de Pip să ocolim
fermecătoarea figură a Estellei, nucleul visurilor sale. Tânara pare o Crăiasă
a Zăpezii intangibilă, lipsită de sentimente (precum ea însăși susține). Deși
apare ca un personaj negativ și inspiră poate, la un moment dat, repulsie
pentru firea ei nepăsătoare și arogantă, este doar o marionetă. Sau mai corect,
un roboțel programat de o savantă frustrată, să împrăștie în jurul lui groază
și suferință. Despărțirea lui Dickens de soția lui se reflectă în dragostea
neîmpărtășită pentru Estella, ce îl urmărește pe Pip toată adolescența. Iar
modificarea finalului în favoarea celor doi pare să îl apropie pe autor de
romantism; fericirea personajelor compensează dezamăgirea scriitorului, iar
povestea constituie pentru el o evadare din realitate.
Printre
figurile stranii, neobișnuite ale romanului apar și câteva ce par desprinse din
alt decor, mult superioare celorlalte, și totuși disprețuite. Reprezentantul
lor prin excelență este un simplu fierar bine-făcut, foarte naiv și blând, pe
nume Joe. Prietenul din copilărie a lui Pip, săteanul needucat, care nu știe să
scrie sau să citească, este mai nobil decât toți nobilii ridicoli ai Londrei.
Dickens îl tratează cu simpatie și admirație, ca pe un personaj ideal, a cărui
bunătate pare inexistentă în lumea reală, dar foarte necesară. Volumul pune în
lumină varietatea reacțiilor posibile în fața aceleiași întâmplări. Exemplul
cel mai evident este contrastul dintre urmările unei dezamăgiri majore asupra
personajului principal și asupra domnișoarei Havisham. După eșecul neașteptat
al logodnei sale cu un bărbat lipsit de scrupule, domnișoara alege izolarea
completă de societatea în care trăia. Caracterul ei, alterat deja de o
îngâmfare și o invidie cultivate în copilărie, decade într-un fel
înspăimântător. Femeia devine un păpușar ce-și folosește propria fiică pentru
a-și răzbuna nefericirea. Portretul domnișoarei Havisham nu este unul
favorabil. Cu toate acestea, este greu să o încadrăm în clasa personajelor
negative, ea fiind o victimă a naivității și a dragostei oarbe. Atît prin
mireasa stranie refugiată în propria ei lume, cât și prin alți protagonoști
aparent demni de criticat, se concretizează o idee ce învăluie întreaga acțiune
a cărții: însușirile negative ale unei persoane sunt adesea rezultatul unor
deziluzii și frustrări.
Când am
început să citesc Marile speranțe, nu mă așteptam în niciun caz să
găsesc vreo asemănare între stilul narativ al lui Dickens și cel al unui
scriitor de romane polițiste. De aici surpriza de a descoperi modul în care
firele acțiunii se împletesc și conduc în final la dezlegarea unor mistere
destul de complicate. Autorul folosește de asemenea o tehnică destul de veche,
consacrată în literatura universală, de a menține interesul publicului (era
nevoie de o tactică de acest fel, deoarece opera a apărut la început în
foiletoane săptămânale). În O mie și una de nopți, Sheherezada păstrează
vie atenția sultanului Shahryar de la o seară la alta, creând un suspans
fermecător în cadrul poveștilor ei. La fel, Dickens introduce momente de
tensiune în romanul lui: anunță în modul misterios, nedeslușit al unui oracol
evenimente viitoare din viața lui Pip. O tehnică veche, dar neprăfuită, care îi
face și azi pe cititori să deschidă cartea la ultimele pagini pentru a afla
deznodământul aventurilor. În cazul Marilor speranțe, drama și comedia
nu se exclud. Un umor subtil, rudă cu ironia caracterizează familia domnului
Pocket, mentorul lui Pip. O cină obișnuită ia chipul unei satire la adresa
societății engleze. Dickens critică prin personajele sale defecte atît de des
întâlnite în epoca victoriană: vecina doamnei Pocket, cu un zâmbet plin de
compasiune întipărit dintotdeauna pe chip, este reprezentanta lingușitorilor;
însăși stapâna casei, ce se visează ducesă, dar nu-și poate ține copiii aproape
fără să-i traumatizeze fizic, întruchipează mândria nejustificată, ridicolul
pur, aproape grotescul. Tot ce-i rămâne de făcut domnului Pocket este să-și
privească dezolat familia și să-și înfigă degetele în păr la fiecare cinci
minute, punctual și conștiincios. Scena pare a fi desprinsă dintr-o schiță de
Caragiale și luminează parcă povestea dramatică a romanului. Deși nemulțumirile
autorului la adresa lumii reale (oglindite în volum) sunt cât se poate de
serioase, modul ironic în care sunt prezentate provoacă inevitabil zâmbete
printre cititori. Romanul nostru se dovedește a fi unul complex: are o poveste
de dragoste, mistere, umor și personaje cel puțin interesante. Nu poate lipsi
dintre ele cel mai bun prieten al lui Pip, Herbert. O prezență inedită, care a
dăruit cărții puțină duioșie și pe care aș putea s-o includ printre preferatele
mele. Relația de amiciție dintre eroul principal și prietenul său poate părea
comună, banală. Însă onestitatea fără limite și devotamentul dintre cei doi nu
se întîlnește la fiecare pas în realitate.
Nu aș vrea
să creez nimărui “mari speranțe” în legătură cu romanul lui Dickens, pentru ca
apoi cititorul să fie dezamăgit. Ca orice altă carte, nu poate plăcea tuturor
așa cum mi-a plăcut mie... De altfel, sunt tentată să aduc și eu un mic reproș
autorului. Începutul volumului m-a făcut destul de sceptică, sau mai degrabă
mi-a întărit prejudecățile nejustificate. Am fost convinsă că mă aștepta o
lectură plictisitoare: m-am trezit față în față cu un pușcăriaș fără maniere,
care amenința un puști de o naivitate dezarmantă... Și m-am văzut condamnată la
muncă silnică pentru mult timp. A fost nevoie doar de câteva pagini însă ca să
mă auto-dojenesc pentru nedreptatea făcută inițial scriitorului... Trebuie doar
să parcurgeți primele capitole ca să înțelegeți ce vreau să spun. Marile
speranțe este o carte despre maturizarea forțată, despre dragostea
neîmpărtășită, despre căutarea adevăratelor valori, vise și deziluzii... Toate
fac parte din copilăria și adolescența unui personaj complex, în care putem să
ne regăsim cu toții măcar în parte. Ne poate ajuta să descoperim și o latură
luminoasă în dezamăgirile pe care uneori le trăim; ne determină să deosebim
clar lucrurile importante de cele deghizate doar în costume frumos colorate. E
un roman ce merită citit, fie și numai pentru viziunea nonconformistă asupra
societății engleze și a lumii întregi, atât de criticată la momentul apariției.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu